Odată ce ultima oră se incheie, Rezso Halle işi strânse cărţile, le aranjă in taşca de piele, işi indesă chipiul de şcolar pe cap şi se ingrămădi pe culoarul de ieşire. Abia aştepta să ajungă in parcul de vizavi, să-şi aprindă o ţigară şi, dacă se adună destui, să incingă o partidă de football pe iarbă. Asta era plăcerea lor, să lovească mingea de colo-colo pe pajiştea amenajată cândva de un comandant al cetăţii Timişoara, generalul Scudier, al cărui bust trona in mijlocul parcului. De acolo s-a uitat generalul la lume până la Unirea cu Regatul Român, când revoluţionarii l-au dat jos de pe soclu şi au pus in loc un ceas public bun de speriat copiii acasă. Faptul că pe locul parcului fusese inainte de amenajarea lui vechiul cimitir al cetăţii nu inspăimânta decât bătrânele slabe de inger. Cei aproape zece mii de morţi fuseseră luaţi respectuos la lopată, adunaţi in saci de cartofi şi conduşi, cu un lung convoi de căruţe, in partea cealaltă a oraşului, in cimitirul de pe Calea Aradului. In timp vor ajunge să-şi mute aici patul somnului de veci tot soiul de răposaţi, intre care şi o amantă a lui Beethoven, soţie a unui alt comandant al cetăţii de pe Bega, depusă iniţial in cripta mânăstirii franciscane.

Deocamdată, insă, mustăciosul general Scudier, turnat in bronz, sta pe piedestalul lui şi-i aştepta pe băieţii de la gimnaziul călugărilor piaristi să apară cu mingea. Rezső Halle dădu să iasă pe poarta şcolii când din urmă il ajunse o voce. Se opri şi se intoarse. In capătul scărilor il văzu pe profesorul de matematică făcându-i un semn larg cu mâinile. Se intâlniră in hol.

- Domnişorule Rudolf! Imi pare bine că te-am mai prins! zâmbi bătrânul dascăl, cu chelia lui strălucitoare ca un astru, compensată de barba stufoasă şi indelung cănită.

- Bună ziua, domnule profesor! se inclină Rezső.

- Domnişorule Rudolf, te ştiu băiat priceput şi de aceea m