Respectând calendarul sebastianesc al anului 1934 – scriitorul a redactat Cum am devenit huligan în noiembrie-decembrie 1934 –, am aşteptat şi eu să se facă toamnă târzie, ba chiar iarnă, pentru a citi cronicile la cartea mea Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009) şi pentru a răspunde.
Să mergem la Patriarhie!
Cartea a beneficiat de multe comentarii, de la cele normale (numeroşi comentatori, fără să se abţină de la observaţii critice ori de la formularea unor interesante sugestii pentru interpretarea unor secvenţe, au prezentat-o în întregul ei) la cele total contestatoare (mergînd pînă la acuzaţia de „fraudă istorico-literară” şi „malpraxis critic”). Îmi pare rău că, în loc să discut sugestiile pertinente şi utile, de care cartea mea ar putea beneficia la o probabilă a doua ediţie, trebuie acum să mă ocup numai de comentatorii şi de comentariile care mi-au contestat însăşi îndreptăţirea de-a o scrie.
Cîţiva comentatori mi-au negat chiar dreptul de a pune în discuţie articolele politice ale lui Sebastian.
Astfel, dna Ioana Pârvulescu declară despre volumul meu: „mi-e greu să cred că l-ai publicat”; pentru d-sa, a pune în discuţie aspectele neconvenabile din operele unor scriitori care au murit – argumentul este construit cu trimitere la Z. Ornea, dar pentru autoare are valoare de principiu general, fiind cu atît mai valabil pentru Sebastian – este un fapt în sine reprobabil: „acuzi o sumă de oameni dintre care unii, ca Z. Ornea, nu se mai pot apăra”; apoi, în variante diferite, sugerează că Sebastian, mort fiind, nu se mai poate apăra, iar cînd s-ar putea, nu-l las eu: „nu-i dai niciodată cuvîntul şlui Sebastianţ să se apere”.
După dl Daniel Cristea-Enache, Sebastian nu mai poate fi obiectul unor studii care îi răscolesc trecutul, deoarece, în calitate de autor al Jurnalului, a de
