Premiera lui Andrei Şerban, „Strigăte şi şoapte”, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, taie în carne vie, taie în conştiinţe.

Sau cel puţin eu aşa am resimţit spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Sufletul feminin este surprins în cele mai fine nuanţe, de la răutate, egoism şi orgoliu extrem, la frângere şi lacrimi adevărate, într-o oglindă teribil de realistă, care reflectă toate ridurile vizibile şi mai ales invizibile cu ochiul liber.

„Nu te iubesc, de aceea nu te pot ajuta”, îi strigă, încrâncenat, Karen (Kato Emoke) lui Agnes (Petho Aniko), sora care nu poate pleca în lumea umbrelor. Ajutorul nu poate veni nici în moarte, atâta vreme cât nici în viaţă nu există comunicare sau mai bine zis cuminicare.

„Antipatia noastră reciprocă dispăruse, dar lăsase locul unui vid”, spunea regizorul Ingmar Bergman despre fratele său, dar nici cu sora sa nu era mai binevoitor. „Fratele meu mai mare şi cu mine, deşi altminteri duşmani de moarte, am făcut pace şi am pus la cale diferite planuri de a o omorî pe această intrusă respingătoare (...). Faţa ei chinuită şi vocea ei stranie, lipsită de orice nuanţă, m-au speriat şi m-au indispus profund”, scria regizorul în „Lanterna magică”.

Aceste tensiuni şi stări extreme se resimt şi în spectacolul lui Şerban, jucat într-un decor roşu, la fel de psihianalizabil. După interpretările junghiene, poate fi vorba despre trimiteri la inimă, la foc, la sex sau la sânge, la roşu ca durere, ca putere sau ca ipostaziere a animei. Albul morţii, al rochiilor lungi, al chipurilor se resoarbe, uneori prin dâre fumegânde, într-o mare roşie a vinii şi a căutării unui sens. Culorile sunt folosite la Bergman ca într-o pictură impresionistă, multe dintre scenele spectacolului devin adevărate tablouri, cel al Pietei fiind cu adevărat copleşitor.

Cu mişcări în ralanti, reg