Mutu ne-a lăsat încă o dată cu gura căscată: cum poate, un om dăruit de Dumnezeu cu picioare inteligente, să fie atât de lipsit de cap? Atât de risipitor cu talentul său? Atât de neglijent cu propria viaţă?

Uite că poate. După ce-a fost prins cu cocaina-n nas la Chelsea, şi după ce a tras de era să-i iasă pe ochi, iată-l recidivând. De data asta – cu „pastilele de slăbit” uitate de maică-sa pe noptieră, pe care el, ca orice copil curios, le-a băgat în gură să vadă ce gust au. Evident că nimeni nu e dispus să înghită gogoaşa asta. Cu atât mai puţin cei care i-au creionat deja portretul psihologic. Mutu este un personaj conflictual, incapabil să manifeste cea mai elementară tenacitate. Că a ajuns unde a ajuns – nu este singurul vinovat. Sunt de vină toţi cei aflaţi în preajma sa, care i-au favorizat excesele şi care l-au lăsat să creadă că poate trece prin viaţă croindu-şi propriile sale reguli.

Nu este singurul. Dar e printre cei foarte puţini care, ajunşi la un astfel de nivel al performanţei, au recidivat, dovedind că n-au învăţat nimic din ceea ce li s-a întâmplat.

Pentru Mutu acesta pare să fie capătul drumului, chiar dacă ar mai fi putut să facă sport la vârf încă vreo 4-5 ani. Mutu părăseşte terenul cu capul în jos şi cu buzunarele goale. Rămâne cu amenda pe care i-o cere Chelsea şi pe care nu va mai avea cum să o plăteasca (dacă a intenţionat vreun moment acest lucru). Rămâne cu o familie greu de întreţinut la standardele cu care era obişnuit şi cu indiferenţa celor care s-au folosit de el atunci când reprezenta ceva.

Cel mai grav lucru mi se pare, însă, altul: dincolo de drama personală a nesăbuitului sportiv, rămâne dâra pe care o lasă în urmă şi care se întinde asupra noastră. Mutu intră în folclor ca „românul care se droghează” şi care îşi compune viaţa din aventuri galante, scandaluri şi lipsă de respect