N-am auzit niciodată, rostită de gura meteorologilor sau de aceea a tuturor celor care se plâng de iarna grea, expresia din titlul însemnărilor mele.

Am rostit-o eu şi nepotul meu m-a întrebat ce-nseamnă. Când aveam vârsta lui, cu decenii în urmă, expresia era pe toate buzele de fiecare dată când cerul era senin şi temperatura cobora cu multe grade sub zero. Astăzi se spune, mai simplu, dar mai inexpresiv, ger. Nici „prost de dă în gropi" nu mai e de actualitate. Ne-a procopsit un prieten de-al meu cu „încremenit în proiect". Expresiei culte eu o prefer pe aceea populară. Despre prostie şi gropi vreau să vă povestesc o întâmplare care m-a dus la concluzia că legătura din expresia cu pricina nu e obligatorie. Poţi adică să fii prost fără să dai în gropi şi, mai ales, să dai în gropi fără să fii prost.

Am fost cu câteva zile în urmă până la Râmnicu Vâlcea. Până la Piteşti, pe autostradă, apoi până la Râmnic pe naţionala asfaltată prima oară cu peste o jumătate de secol în urmă, de un frate al mamei mele, şeful departamentului de drumuri şi poduri, cum se zicea, cu altă expresie uitată, din ministerul de resort. Între Drăganu şi Deduleşti, prăpăd: groapă de groapă în asfaltul abia refăcut cu un an sau doi în urmă. Vă mai amintiţi străzile Bucureştiului din deceniul trecut? Ei, cam aşa era şoseaua pe dealurile de la Zamfireşti. Şoferii sutelor de maşini, care mergeau încet ca melcii şi încolonaţi ca oile, nu erau deloc proşti, dar dădeau în gropi ca şi cum ar fi fost. Odată trecuţi de Deduleşti, altă şosea. Curată. Şi altă firmă, probabil.

Cei peste douăzeci de kilometri de gropi ne-au luat o groază de timp. Ce e drept, nu cât i-a luat străbunicului meu matern şoseaua neasfaltată din 1916, când s-a refugiat cu toată familia la Piteşti, de frica austro-ungarilor care trecuseră munţii. În orice caz, cu mult mai mult decât e normal să-ţi ia un drum în