Am cunoscut oameni care, indiferent ce ar face să se apere, să prevină, să prevadă, să se asigure, au mereu necazuri. Sunt ca nişte magneţi pentru ghinioane. Mereu li se întâmplă câte ceva, de la neplăceri mărunte până la accidente grave. Şi, chiar şi atunci când îşi iau toate măsurile de precauţie, apare ceva neaşteptat la care nu s-ar fi gândit nimeni.
Pare că aceşti oameni ar trebui să fie păziţi mereu de cineva, care să-i protejeze, să-i prevină, să le "ţină spatele". Un fel de Înger Păzitor. Da, poate că asta e: dacă este adevărat că fiecare om are un Înger Păzitor, atunci ei cu siguranţă nu au.
Nu vorbesc aici despre oameni superficiali, răi, proşti, inculţi, "slabi de înger", "împiedicaţi", "stângaci", "cu capul în nori" - defecte care i-ar putea face inadaptabili la realitate. Ci despre acei oameni care tocmai alegând soluţia corectitudinii, a simplităţii, a paşilor siguri şi a drumului verificat - pentru că orice altceva s-a dovedit a fi dezastruos - tot nu scapă de necazuri. Adică, deşi societatea le spune că este sigur să respecţi regulile (şi corect, şi moral, şi uman), în mod paradoxal această etică se întoarce împotriva lor în cele mai neaşteptate moduri. Dacă ar trebui să găsesc un nume acestei categorii de oameni, acesta ar fi: neajutoraţi.
Poate că este doar o chestiune de destin, şi lumea, viaţa, societatea au nevoie de aceşti oameni ca să se agrege funcţional aşa cum ştim. Poată că, oricât de cinic ar suna, existenţa lor are un rost.
Şi acum am să vă spun o poveste. Un om avea o casă mare şi frumoasă într-un oraş mic de provincie. Şi pentru că într-o societate democratică şi cu economie de piaţă eşti încurajat să devii întreprinzător - să te dezvolţi tu, să aduci plus valoare, să produci, să dai bani la stat din taxe etc. - el şi soţia sa s-au decis să facă o brutărie. Adorau mirosul acela al pâini