Astă vară pe Calea Victoriei am văzut trecând un băiat cu un tulnic. Mergea firesc, deloc stânjenit de privirile întrebătoare, demn, cu un aer de superioritate chiar, îmbrăcat cu o cămaşa albă, cu însemne discrete cusute cu aţă neagră acolo unde pânza neîncepută fusese tăiată spre a deveni veşmânt.

Purta tulnicul pe umăr ca pe un trofeu, uşor ostentativ, ne făcea o favoare că ni-l adusese, îl plimbase o noapte întreagă cu trenul, pentru ca noi să îl putem vedea în plină amiază cum îşi face loc pe trotuar, oglindindu-se ba în ochii miraţi ai trecătorilor, ba în vitrinele vanitoase şi arogante ale magazinelor de lux de pe Calea Victoriei.

Era apăsător de cald, iar tulnicul plutea tăcut deasupra noastră, între asfaltul mişcător şi arşiţa încremenită, nelăsând loc de nici o poveste. Credeam că nu fusese niciodată mai singur, însă aveam să aflu ce înseamnă cu adevărat singurătatea unui tulnic câteva luni mai târziu, când l-am ascultat pentru prima oară acasă la el, în Apuseni.

Pe băiat îl cheamă Răzvan Roşu şi este în clasa a XII-a. La 17 ani a scris o carte despre străbunicul lui, Picu Condrii, cel care s-a luptat cu ursul, a iubit toate femeile frumoase, a făcut legea munţilor, s-a mutat la şes, a fost ucis de prietenul lui. "Povestea unui munte prăvălit în câmpie." Răzvan s-a născut la Marna, într-o colonie de moţi strămutaţi din Apuseni prin anii '20 din cauza sărăciei. Viaţa grea din Mărişel îi obligase să-şi lase pustii casele şi să coboare la câmpie. La munte nu se făcea aproape nimic, doar ovăz, secară, pe-alocuri porumb, arareori cartofi, însă locul era mai frumos ca nicăieri pe pământ, iar ei, oameni mândri, liberi şi neînfricaţi, nu l-au putut uita vreodată. L-au transmis prin poveste, prin gând, prin bătăile inimii copiilor lor.

Am rătăcit drumul şi am ajuns în Mărişel noaptea, trecând peste culmea de la Fântâ