Ceai "zelionîi" (n.r. - verde) sau "ciornîi" (n.r. - negru), făcut cu apa încălzită în samovarul unui vagon de Transsiberian, tăcerea graţioasă a pădurilor nesfârşite de mesteceni, mirosul curat de ger şi de buştean ars, peşte etalat din abundenţă în pieţe şi gări, frig care taie orice bucăţică de piele neapărată, Lacul Baikal tăcut şi privirea care oboseşte, scrutând stepe netede cu miros de moarte. Siberia mea, Siberia mon amour!
Ca în vis. Aşa a fost trecerea prin Siberia. Un vis greu, rusesc, fără menajamente şi îngeri diafani. Siberia nu e doar locul morţii, locul unde mii de români au sfârşit în lagăre neîngrădite, pentru că din ghearele morţii şi ale frigului n-ai unde fugi. E şi multă poezie în marea de ger, ca în cartea lui Andrei Makine "Pe vremea fluviului Amur". Siberia, mon amour!
Tăcerea albă
Siberia, în traducere tărâmul liniştii, e o împărăţie cu mai multe lumi. Pătrăţoase şi greoaie, amintind de un trecut sovietic nu prea îndepărtat, colorate, aristocrate şi încremenite în timpuri distinse, ca un ou Faberge. Căsuţe mici, de vacanţă, "dacea", miniaturi în care ţi se pare imposibil să încapă oameni în toată firea, cu ferestre brodate albastru şi verde. Iurte ale unor popoare cu ochii micşoraţi de ger, ce-şi fac haine şi încălţări din piele de peşte şi călători care spun că au timp să se căsătorească şi să divorţeze într-un drum cu Transiberianul între două oraşe mari ale Siberiei; cântece tragice şi frumoase, ospitalitate, sărăcie demnă, împăcare cu sine. O lume ce încearcă să rămână într-un stereotip boem. Siberia, mon amour! Am simţit prima oară gerul siberian într-o stepă haină, la câţiva kilometri de oraşul kazah Karaganda. Lagărul Spassk 99, marcat astăzi printr-un ghem de cruci şi dâmburi pentru a însemna unde au fost morţii. Zăpadă cu crustă de ger şi vânt, cu miros de var trecut peste feţe de oameni îngheţaţi, î
