Nuditatea, goliciunea şi erotismul

Se întîmplă ceva ciudat în bibliografia dedicată corpului uman. Am citit sau recitit, în ultima vreme, o mulţime de cărţi consacrate reprezentării plastice a corpului, istoriei nudului, am citit chiar şi o „sociologie a sînilor goi” sau o splendidă Corpul ca obiect de artă, dar nicăieri nu am reuşit să găsesc o distincţie ce mi se pare esenţială pentru definirea dragostei şi, pe cale de consecinţă, a erotismului. A trebuit, prin urmare, să inventez distincţia dintre nuditate şi goliciune. Scuza că, în limbile în care au fost scrise cărţile respective, nu ar exista distincţiile ca atare nu este pertinentă. Heidegger ne-a învăţat deja că poţi crea cuvinte dacă este necesar, că există cuvinte compuse, parafraze etc. Poţi contempla pur estetic un corp sau reprezentarea acestuia în stare de nuditate, dar nu intri în comuniune totală cu altul, cu alt corp, deci cu altă fiinţă, decît dacă se află în deplină goliciune. Pe lîngă absenţa veştmintelor, goliciunea mai semnifică şi deschidere, aşteptare, ospitalitate. Un corp nud se oferă doar privirii, un corp gol se oferă întrutotul. În cele din urmă, goliciunea marchează imposibilitatea fiinţei de a fi singură, nevoia sa irepresibilă de a se completa cu celălalt, de a fuziona, de a intra în comuniune absolută, în complicitate îndrăgostită. Este chiar cauza primă a androginismului perfect, despre care vorbea mitul platonician. În fapt, androginul este posibil, devine real, prinde fiinţă doar atunci cînd două „goliciuni” predestinate reuşesc să se întîlnească, să se regăsească. De aceea, nu orice intersectare aleatorie de nudităţi este sau devine şi o adevărată întîlnire de goliciuni. O mulţime de corpuri nude se pot intersecta la întîmplare, pe o plajă de nudişti de pildă, dar nu în ceea ce numim „dragoste adevărată”, ci în amorul liber, în prostituţie, în ceea ce se numeşte