Am spus că mă abțin. Că stau deoparte de acest subiect. Că îi voi lăsa pe alții să-l pună la zid și pe alții să-l apere. Dar abstinența a durat doar câteva zile. Până la urmă cazul Mutu e un subiect care nu poate fi evitat. Care secătuiește atenția. Care captează. Un gol în minutul 96 ori un voleu de la 30 de metri direct în vinclu sunt chiar mai puțin interesante decât povestea dopării fotbalistului care le-a realizat.
Cu siguranță, dacă în acest moment România ar fi fost calificată la Campionatul Mondial din Africa de Sud, iar Mutu ar fi fost eroul calificării, de la nea Costică, portarul de la fabrica ”Clujeana”, și până la Traian Băsescu, românii ar fi sărit în apărarea lui. Și nu exagerez deloc. Poate că unii își mai amintesc cum, în 2004, în plin scandal ”cocaina”, Adrian Năstase s-a lăudat că l-ar fi sunat pe Tony Blair să intervină pentru Mutu pe lângă forurile fotbalistice britanice, pentru a-i obține clemența. Sunt convins că nu a făcut-o, Adrian Năstase nu e chiar atât de prost încât să nu știe că în Anglia premierul nu își poate permite să intervină la organisme independente în favoarea unui sportiv dopat. Dar Adrian Năstase, aflat atunci în campanie electorală, știa că sunt mulți care îl vor crede. Iar atunci Mutu încă era un idol național.
Sibutramina l-a prins însă pe Mutu într-un moment în care România privește Mondialul african de la televizor. Iar de acest eșec mulți îl consideră responsabil pe Mutu. Să dai acum în Mutu e o modă, e de bon-ton aș putea spune. Ești simpatic dacă îl calci în picioare. De departe însă Mutu nu este într-atât de vinovat pe cât pare. Sau, mai degrabă, Mutu are o singură mare vinovăție: nu e un supra-om, nu e un semi-zeu, nu e eroul pe care l-a visat o națiune. E doar un fotbalist bun, chiar un fotbalist foarte bun. Dar atât. În rest e un om, ca atâtea alte milioane de oameni care nu sunt capabili să învețe
