Niciodată, în vreun cimitir, nu mi se arătase atât de dramatic legătura morţilor cu pământul, ca în seara aceea. Doar că, în loc să fie acoperiţi de glie, acolo, în straniul pustiu, morţii ieşeau viguroşi din pământ, strigând în tăcere.
Trecuse de mijlocul lui septembrie şi urcasem în munte să ascult cerbii.
Sunt însă ani mulţi de când toamna nu mai vine pentru mine cu vechea şi ştiuta bucurie a vânătorului de imagini care, cu efort şi alergătură, e drept, mergea la sigur. Şi asta nu fiindcă - mulţumesc Celui de Sus! - anii mei, nu puţini, mi-ar fi lenevit picioarele, ori dorinţa, ci fiindcă cerbii au rămas puţini. "Cerbii mei" au rămas puţini. Puţini la număr, împuţinaţi la razele coarnelor, împuţinaţi la "haremul" de ciute.
E o întreagă poveste la mijloc, iar melancolia nu e decât rezultatul inconştienţei cu care darul de necuvântătoare, lăsat de Dumnezeu prin păduri - însemnând tot atâtea "oportunităţi" în minţile compatrioţilor - a fost rentabilizat de către aceştia, adică ucis prin vânătoare şi transformat în valută.
Ieşisem să ascult cerbii pe Obcina Feredeului. Plănuisem să ajung într-un dos de codru unde - îmi spuneam - câteva scăldători şi un parchet vechi, bine lăstărit, puteau ţine în preajmă sălbăticiunile. Mersul spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar drumul în sine, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al gâzelor de tot felul mişunând prin ierburile necosite. Vreme de zăbavă însă nu era, orizontul purpuriu vestind înserarea. Şi, deopotrivă, după canoanele ştiute, ceasul mugetului vesperal. Am grăbit paşii. Câteva sute de metri mă despărţeau de locul ales, urmând să trec printr-un molidiş viguros, nu mai bătrân de vreo 50 de ani. Aveam să pătrund în umbra lui peste puţin timp, după ce voi fi traversat o culme domoală. Va fi ora la care, graţie expunerii răsăritene,