Fiecare dintre noi a fost invatat la scoala ca Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut tara noastra si ca nu mai e nimeni ca el. Printre epitelele si comparatiile absolute prin care este descris, am invatat pe de rost zeci de poezii si am retinut ca nimeni nu a mai folosit limba romana ca el.
Cu doua minute inainte de pauza, profesorii apropiati de elevi mai spuneau si cate o picanterie. Am aflat astfel de relatia cu Veronica Micle, de sifilis si ca nu era in toate mintile atunci cand a murit.
Satui de poezii si de obligatia de a invata zeci de pagini de comentarii, unii au ramas doar cu ce li s-a spus atunci. Ca Eminescu era sifilitic si nebun si ca a trait in fantezie si melancolie, obsedat de temele care se regasesc in poeziile lui.
Si de ce ar fi asta o problema? A fost un poet, un artist. Asa sunt artistii. Da, numai ca aceasta varianta, raspandita inca de cand era in viata, nu e tocmai adevarata.
De obicei, intr-un chenar din manualele de Limba romana mai erau cateva cuvinte despre societatea Junimea si alte patru cuvinte care spun cat se poate de sec ce l-a preocupat pe Mihai Eminescu in ultimii 13 din cei 39 de ani de viata: "redactor la ziarul Timpul". In aceste patru cuvinte sunt ingropati, insa, 13 ani de lupta impotriva politicienilor lacomi si corupti si un nationalism care a deranjat atat de mult marile puteri incat i-a adus moartea.
Cu toate acestea, Eminescu este prezentat in continuare ca un tanar boem si visator si nu ca barbatul care a fost printre primii detinuti politici ai statului roman si primul ziarist roman redus la tacere pentru ca era prea incomod.
Angajat politic in slujba statului
Mihai Eminescu si-a inceput activitatea jurnalistica in 1876 la Curierul de Iasi, iar un an mai tarziu a ajuns in la ziarul Timpul din Bucuresti, afiliata Partidul