Zoom Sanctitatea Voastră,
Pentru ce îmbătrânim? Este asta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme!... (Eugen Ionescu) P.S.: Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios
Una dintre preocupările majore, cu caracter aproape obsesiv, ale dramaturgului, eseistului şi poetului francez de orgine română Eugen Ionescu (n. Slatina, 26 noiembrie 1909 – m. Paris, 28 martie 1994) este cea a sfârşitului existenţei pământeşti a fiinţei şi a ceea ce ar mai putea fi după. Membru, din 1990, al Academiei Franceze şi fondator al teatrului absurdului, Ionescu priveşte şi trăieşte sentimentul morţii ca o angoasă permanentă, fără ieşire şi fără răspuns. Negăsind înţelegerea rugăciunii „Doamne,
fă-mă să cred!“, totul se transformă într-un tragism fără margini.
În planul creaţiei, obsesia şi angoasa sfârşitului au reprezentat „marea forţă motrice“ a operei sale literare. În ceea ce priveşte experienţa individuală, acestea şi-au găsit expresia în febrile căutări de a înţelege şi de a explica finitudinea umană, pornind de la teza de doctorat intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză“, începută înainte de război şi rămasă neterminată, şi ajungând până la ultimele gesturi ale vieţii sale.
În faţa inevitabilului pieirii fizice nu rămâne decât calea înţelegerii şi a împăcării. Dar cum? O ultimă tentativă de a găsi răspunsul a fost făcută de dramaturg cu doar câteva luni înaintea morţii.
În contextul aniversării centenarului naşterii scriitorului, numărul din 28 noiembrie 2009 al revistei „Le Figaro Magazine“, ne relevă, sub semnătura lui Ph. Tesson, unul dintre definitoriile demersuri ale lui Ionescu în acest sens.
Publicaţia pariziană dezvăluie, în premieră, două scrisori, dactilografiate de dramaturg, care concentre