La noi, în 2009, puterea de cumpărare a continuat să crească mult mai încet decât în majoritatea ţărilor europene. În medie. Numai că mediile, care sunt artificii aritmetice, oricât ar fi ele de ponderate în calculul ratei inflaţiei, pot fi înşelătoare. Şi, în speţă, chiar sunt.
Ce este inflaţia? Definiţia e simplă şi fără echivoc: creşterea generalizată a preţurilor de consum. Dacă o analizăm în litera ei, vom trage concluzia că media ponderată de 4,7%, cât a fost rata inflaţiei în România în 2009, exprimă o creştere cu aproape cinci procente a preţurilor de consum. Desigur, a tuturor preţurilor.
Un indice cantitativ, dar nu şi calitativ. Aşa că se impune şi o altă interpretare a definiţiei inflaţiei, în spiritul ei. Scăzând, mai întâi, din 4,7%, 1,9 puncte procentuale: influenţa scumpirii ţigărilor în 2009. Cât mai rămâne? Doar 2,8%. Să mai scădem şi 0,9 puncte procentuale, influenţa scumpirii combustibililor. Şi obţinem 1,9%. Iar dacă scădem, în continuare, influenţa scumpirilor la telefoane şi medicamente, coborâm în jur de 1%.
Să adunăm: ţigări + combustibili + telefoane + medicamente. Patru poziţii în coşul de consum, între mii de poziţii, reprezentând bunuri şi servicii; aceste patru poziţii au spart bugetele de familii şi au încărcat nota inflaţiei. În timp ce, în 12 luni din 2009, toată lista alimentelor pe care le cumpără românii, în întreaga ţară, s-a scumpit doar cu 0,38%.
Desigur, am în vedere scumpirile în medie. Şi dacă tot vorbim despre rate medii, despre consumuri medii, să punem în evidenţă încă o categorie statistică: românul mediu. Pentru a-i evidenţia trei vicii şi consecinţa lor dramatică. Aşadar, să numărăm: 1) fumează mult; ponderea ţigărilor în coşul de consum egalează pâinea, cu aproape 500 de puncte dintr-un total de 10.000, iar scumpirea lor cu 38,6% domină copios topul inflaţiei; 2) se
