„A început, se spune, în ţinuturile Etiopiei, şi a coborât de aici în Egipt şi Libia, şi în cele mai multe provincii ale Marelui Rege, prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...“ Acesta e începutul celei dintâi şi, fără îndoială, a celei mai cunoscute descrieri de epidemie din toată istoriografia europeană, datorată atenianului Tucidide, în „Istoria Războiului peloponesiac“.

Capitolele 47‑52 ale celei de‑a doua cărţi a „Istoriei“ evocă epidemia care i‑a decimat pe locuitorii Aticii în 430‑429 î.Hr., în rânduri atât de cutremurătoare încât au marcat profund posteritatea, de la poetul latin Lucretius la Procopius, istoricul împăratului Iustinian. În sec. XII, Mihail Choniates, învăţatul ­episcop al Atenei din sec. XII, scria amicului său, înaltul funcţionar imperial Demetrios Tornikes: „Odinioară, molima care începuse în Etiopia a năvălit în Atica. Ştii despre ce molimă vorbesc, şi cum n‑ai şti, de vreme ce, pe cât cred eu, cunoşti opera acelui scriitor pe de‑a rostul şi ai citit‑o cuvânt cu cuvânt“.

În 431 î.Hr., Atena şi aliaţii săi din Liga maritimă deschideau ostilităţile contra Spartei şi a Ligii Peloponesiace, convinşi că vor izbuti să oblige puterea terestră a Lacedemonei să se încline în faţa copleşitoarei superiorităţi pe mare de care cetatea ateniană dispunea. Doar că, la câteva luni de la începutul războiului, „prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei“, o epidemie de proporţii nemaiîntâlnite răstoarnă toate aceste planuri.

Agravată de faptul că un număr foarte mare de non‑combatanţi se înghesuiau în interiorul zidurilor de incintă, ajungând să se aciuieze până şi în incintele sacre ale templelor, pandemia a lovit ca un tsunami cetatea, provocând moartea a cel puţin o treime din populaţia ei. Armata e decimată: în 431, Atena dispunea de 13.000 de infanterişti greu înarmaţi (hopliţi) pe câmpurile de luptă şi de alţi 16.000, de st