Pe la mijlocul anilor ’80, licean, soldat şi mai apoi student ­fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe‑trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova ‑ locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară, iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine.

Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într‑o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei: Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia & pacea tindeau să domine în lume („The End of History?“, în The National Interest, vara 1989). De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor, URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare, iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo‑americanului: sârbii, croaţii & bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii & armenii din Nagorno‑Karabah erau în război, românofonii & rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului, iar în Caucaz georgienii, oseţii & abhazii se şicanau reciproc.

În următorul deceniu lucrurile s‑au complicat şi mai mult: în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s‑au privit cu revigo