Deşi slab reprezentată şi mult întârziată, abordarea comunismului cu instrumentele psihanalizei şi ale psihologiei sociale nu lipseşte cu totul în România: a întreprins-o deja Radu Clit în Cadru totalitar şi funcţionare narcisiacă, 2004. Sugestii utile pot fi găsite şi la Ion Vianu, Vasile Dem. Zamfirescu, Lavinia Betea sau Dan Lungu. Ele nu vizează însă şi dimensiunea „literar㓠a propagandei comuniste pure şi dure. Nimeni n-a avut până acum, la noi, ideea unei abordări a realismului socialist prin grilă socio-psihanalitică. Sub acest aspect, recent apărutul studiu al lui Alice Popescu – la origine o teză de doctorat coordonată de Nicolae Manolescu - constituie o premieră.

Cartea revoluţionează (sic!) optica dominantă asupra realismului socialist, discutat de regulă dintr-o perspectivă istorico-literară descriptivă. Spun asta întrucât nici propunerile interpretative ale lui Eugen Negrici din Poezia unei religii politice şi celelalte (cu sugestii venite pe linia Alain Besançon-Raymond Aron-Raoul Girardet), nici examentul istoric al doctrinei propus de Sanda Cordoş (1999) n-au dus prea departe înţelegerea în profunzime a acestui fenomen transestetic, veritabil mutant ideologic al modernităţii „prometeice“. Un merit al volumului de faţă e de a-l lua foarte în serios, printr-un examen de profunzime interesând deopotrivă psihologia colectivă şi antropologia culturală. Căci, întrucât „resorturile politice, sociale şi economice din spatele maşinăriei literare comuniste nu reprezintă un mister“, „doar o interogaţie referitoare la celebra inginerie socială a sufletului ar mai putea solicita interesul“. Nu atât Freud, cât Jung, Adler, Erich Fromm şi îndeosebi Herbert Marcuse, cu ideile sale despre „reprimarea suplimentar㓠şi „principiul randamentului“, constituie „motoarele“ acestei cărţi succinte, dar dense, scrise cu talent eseistic, nerv critic şi o participare