O reformulare a mitului androginului

În eseul precedent, am legat sexualitatea strict de dimensiunea fizică a persoanei şi am opinat că erotismul reprezintă a depăşire meta-fizică a acesteia. Trebuie precizat că zona metafizică nu este superioară celei fizice în mod absolut, printr-un fel de ucaz pronunţat, încă de la începutul timpului, de divinitate. De altfel, nici nu există metafizică în absenţa fizicii, şi asta „literalmente şi în toate sensurile”, după formula lui Rimbaud. Prin urmare, iubirea fără dimensiunea fizică este la fel de puţin iubire ca şi sexualitatea nudă. Metafizica singură este un inamic la fel de redutabil al iubirii, ca şi sexualitatea exclusivă. În privinţa dragostei, superioritatea relativă a metafizicii nu provine din vreun motiv de ierarhizare a dimensiunilor fiinţei, ci din simplul fapt că ea amenajează terenul fuziunii integrale a fiinţelor pereche, a celor două corpuri-suflete-spirite ce locuiesc regatul iubirii mistice. În cele din urmă, dincolo de aparenţele pur formale ale gestualităţii, erotismul este altceva decît sexualitatea tocmai în virtutea acestei fuziuni pe cît de totale, pe atît de rare. Şi, desigur, ar trebui să ne reamintim mereu ceea ce ne-au spus grecii - şi anume că, în vreme ce dragostea are zeiţa sa, iar erotismul însuşi îşi trage numele de la un mic zeu complice acesteia, sexualitatea goală este, mai degrabă, de origine animală decît de sorginte divină. Şi nici nu cred că Dumnezeul nostru iudeo-creştin ne-ar fi spus „înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul” cu acelaşi ton cu care s-a adresat celorlalte vieţuitoare. Oricît de tulburat ar fi fost El de întîiul nostru păcat, capital, deci cel de la capăt.

În vreme ce sexualitatea înseamnă simplă intersecţie de traiectorii, oricît ar dura relaţia între cei doi parteneri ai jocului corporal, erotismul semnifică reîntîlnire, regăsire şi „drum împreună” oric