Doi scriitori mari, înțelepți, nonconformiști, au vorbit zilele astea despre lucruri importante, ba chiar au încercat să forțeze public dezbaterea pe marginii sinuciderii asistate. Terry Pratchett și Martin Amis. Amis mizează pe șoc, Pratchett lovește cu o scriitură de o sensibilitate ironică de care doar el e în stare – la el, ironia te mîngîie pe creștet. La Amis, ironia îți taie respirația. Dar amîndoi au reușit să provoace măcar o bucățică din marea dezbatere: va mai fi moartea aceeași în secolul XXI? NU.
Ideea, existențialist vorbind, ca cineva să mă ajute, în ultimele luni de viață, să scap, cineva apropiat stând alături cu o injecție cu morfină în timp ce urlu de nu mai știu de mine, nu mi se pare mai înspăimântătoare ca gândul că nu există nici o scăpare. Când ai ajuns la 70 de ani și te simți ca și cum ai căra permanent un autobuz în spinare…
Constituția e plină de reminsecențe ale religiei creștine care condiționează drepturile omului. Doar că o regândire a unei astfel de practici va deveni iminentă odată cu distorsiunea demografica impresionantă numită -mai în glumă, mai în serios – tsunami de argint, care ne pândește, cauzată de generația mea, familii cu 2-3 copii, care vor ajunge curând de vârsta a treia.
Și bătrâni dezagreabili ca mine vor împuți clinicile conducând la un – mi-ar plăcea să cred – război civil între bătrâni și generația tânără plină de resentimente. În cele mai îndrăznețe fantezii ale mele mă văd un astfel de războinic, într-un scaun cu rotile cu GPS, provocând mari stricăciuni tinerilor, dar lăsând gluma la o parte, temperamental vorbind, când va deveni isuportabil, aș prefera un martini și o injecție letală.
Nu văd nici un rost ca un o om să mai continue să trăiască chiar și un minunt după ce nu mai are mintea întreagă. E jalnic. Iar a fi om înseamnă a avea o anumită doză de demnitate. Și nu văd această demnita
