Foarte scurt, pentru că nu am timp. Îmi vine impardonabil de greu să-i învinovăţesc de imbecilitate pe cei care iau în serios premiile americane. Orice Premii – muzicale sau cinematografice. Pentru că şi eu eram la fel cînd aveam 14-15 ani.
E aproape imposibil de imaginat cum cineva o poate admira pe Lady GaGa în mod public şi nu cel mult sub plapumă. Aş putea să vomit la fel de bine ca şi în timpul pauzelor la Globurile de Aur sau al transmisiunilor live, de pe covorul roşu la MTV Music Awards. Europe sau VMA, cum doriţi, je m’en fous! Nu mai cred nici în cei care îmi spuneau “Amice, EMA e altceva, sunt mai serioase”. Cum să-mi spui aşa ceva fără să te plesnesc sau să cer repede nota de plată?
Vedetele care se plimbă pe la Premii sunt de două feluri – vedete care chiar fac/au făcut ceva (Kings of Leon sau MGMT) şi vedete care nu fac nimic (Taylor Swift sau Katy Perry). Toţi, însă, participă la felaţia sclipicioasă, lipsită de esenţă, care sunt Premiile. Foarte mulţi americani îi iau în serios. Foarte mulţi europeni au impresia că West Kanye moare de ciudă că Taylor Swift a luat un Grammy. Ce mai, suntem în acelaşi Orbitor. Nimănui nu-i pasă că lui CRBL i se pare normal să fi cîştigat Lady GaGa. Iar totul se termină bubonic, folosind cuvîntul magic – CRIZĂ.
Aud chiar şi formule gen “Băi, MGMT au fost nominalizaţi, foarte tare. Uite că se poate!” Trist, nu-i aşa?
Foarte scurt, pentru că nu am timp. Îmi vine impardonabil de greu să-i învinovăţesc de imbecilitate pe cei care iau în serios premiile americane. Orice Premii – muzicale sau cinematografice. Pentru că şi eu eram la fel cînd aveam 14-15 ani.
E aproape imposibil de imaginat cum cineva o poate admira pe Lady GaGa în mod public şi nu cel mult sub plapumă. Aş putea să vomit la fel de bine ca şi în timpul pauzelor la Globurile de Aur sau al transmisiunilor live, de pe covo
