Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai,/ Se cobor la vale/ Oale cu sarmale... O variantă modernă a Mioriţei, care arată că, în tot ceea ce fac, românii trăiesc după modelul transhumanţei.

La români, mâncarea, abia trasă de pe foc, are... viaţa ei. (Ca şi cărţile din celebra cugetare.) Călătoreşte în lung şi-n lat. Cu avionul, deasupra norilor, pe şosea, în maşini cu zeci de mii de kilometri la bord sau pe şine. Înghiontită de colo-colo, i se aruncă priviri piezişe. Dar unde să-şi găsească locul?

BUCATE PE ŞINE...

De săptămâni bune, Dan nu pierde întâlnirea cu acceleratul de Focşani. La fel de perseverent precum un jucător înrăit la Loto, cu rucsacul gol în spate ia metroul de la Dristor şi până la Gara de Nord (cinci staţii, fără să schimbe, norocul lui!). Când se anunţă intrarea trenului în gară, se aşază cuminte lângă locomotivă şi aşteaptă să fie strigat. Nu se dau bani sau cine ştie ce ajutoare. Nici măcar nu bate vânt de alegeri. Se împart pachetele de la părinţi sau rude.

El primeşte casolete cu mâncare. Fasole cu afumătură într-o cutie de îngheţată de fructe de pădure (maică-sa se gândeşte mai mult la treaba practică şi mai puţin la aspectul "vaselor" cu mâncare), varză cu carne în altă caserolă de îngheţată, de această dată de vanilie. Ce stranie combinaţie! Icre făcute în casă în cutiuţă de iaurt la 150 de grame, ciorbă de pui într-un borcan măricel de murături, închis cu un capac (iar ca măsură de siguranţă, să ţină şi să nu se strice, e învelit în hârtie de ziar şi apoi în două-trei pungi, ca să nu curgă). Nişte cârnaţi afumaţi şi niţică brânză de casă. O prăjitură cu gem (să-i ajungă mai mult), pusă rânduri-rânduri pe o bucată de carton învelit în folie de aluminium.

Vasele din punga de rafie intră unul câte unul în rucsac, aşa că nimeni nu are cum să ghicească că Dan, studentul în anul I de la particu