Vrem, nu vrem, Radu Mazăre, este un brand. Este un nume. Cu mare fală la Constanţa şi extins în toată ţara. În anii 2000 a făcut să se simtă un nou suflu în administraţia locală. El a venit primar, pe cai mari, ales independent, sub bagheta regretatului Corneliu Dida. A făcut vâlvă cu blocurile lui viu colorate. Cam câte unul în fiecare cartier, toate la vedere. El a făcut vâlvă cu bisericile iluminate. Mazăre a urcat în ţinuta de alpinist şi a dat primul cu bidineaua pe un bloc, unul din cele mai înalte ale Constanţei. A prins atunci la votanţi. Mai ales la cei în vârstă. Pentru alegători era ceva nou. Unul cu bidineaua în mână. Deci unul care munceşte pentru comunitate. Şi a fost ales. Nu mai ştiu cu cât şi nici nu are importanţă. Dar era primul care simboliza munca. Şi i-a atras pe cei bătrâni. A intrat imediat ce a fost ales, în campanie electorală. Tot ce inaugura, inaugura cu fast. Să se vadă că face pentru popor. A venit cu tot felul de acţiuni sociale: ajutoare pentru nevoiaşi, abonamente, pachete, lemne. Brandul Mazăre era în creştere. A venit rândul să îi atragă pe tineri. Cluburi, fiţe, fete, pardon, gagici. Era de-al lor. A fost ales a doua oară. La mandatul trei, tot pe tineri a mizat. Paşaportul? De data asta locuinţele. Aici se pare că a fost punctul culminant al activităţii sale politice şi administrative. În tot acest timp, dar mai ales în ultima vreme a început să fie bănuit de tot felul de nereguli. Şi peste el au venit toţi. ANI, DNA, ANRMAP, Curtea de Conturi. El spune că sunt slugile lui Băsescu. Numai că toate i-au ştirbit din credibilitate. Şi ce este mai grav este că nu observă că nu mai este Mazăre cel care era. Ciclic, pentru oricine este o perioadă de creştere a evoluţiei, una de stagnare la vârf şi una de decădere. El este aici. Şi nu ştiu de ce nu îi spune cineva asta. Pentru că stau şi mă gândesc. Ce politician ar spune că „ţara asta es