Adrian Mutu a ratat în meciul cu Italia penaltiul care ar fi dus România în optimile lui Euro 2008. Visarea unei nesperate ascensiuni a naţionalei României a fost spulberată de acel moment nefericit. Deziluzia profundă nu a generat însă vreun curent anti-Mutu. Raţionali fiind, comentatorii evenimentului s-au rezumat la felurite definiţii ale ghinionului. Peste timp, la Belgrad, într-un alt meci decisiv, Mutu a avut o prestaţie execrabilă. A jucat mai mult pentru adversar, a căutat şmechereşte galbenul care l-a absolvit de corvoada meciului pe care naţionala urma să-l susţină în compania Insulelor Feroe. Cu toate acestea, imediat după joc, se înfiripase scuza unei zile proaste care poate apărea în cariera unui jucător, oricât de valoros ar fi el. Mai târziu aveam să aflăm despre fuga lui Mutu din cantonamentul naţionalei. După acest gest de un derbedeism fără cusur, scuzele n-au mai cauţionat atitudinea nesimţită a jucătorului faţă de naţională. Răzvan Lucescu, deşi nu a formulat public vreun verdict, a lăsat să se înţeleagă că va renunţa la serviciile lui Mutu.

Reacţia lui Mutu a fost una pe măsura inconştienţei care l-a determinat să dea în gropi şi cu alte prilejuri. El regreta doar faptul că neconvocarea îl poate îndepărta de realizarea unor recorduri personale. Atunci am publicat în Jurnalul articolul intitulat "Drogul prostiei l-a terminat pe Mutu", din care citez: "Adrian Mutu este acela care-şi revendică obraznic statutul de lider al generaţiei sale. Spunea el, după ce a aflat că Răzvan Lucescu va renunţa la (de) serviciile sale, că ar fi fost singurul capabil să doboare recordul lui Hagi. Se gândea probabil Mutu, cel aflat în activitate, că are 29 de goluri marcate pentru naţională, în timp ce Hagi nu mai poate adăuga nimic la zestrea celor 35 de goluri cu care şi-a încheiat cariera. Dar când Mutu, oricât de talentat ar fi el, şi-a drogat cariera p