Unora, când aud de cultură, le vine să scoată pistolul. Am ajuns să-i înțeleg pe cei care au astfel de reacții, pentru că și eu simt acest impuls când aud de sindicate. Mai ales de sindicatele din sectorul public. Din fericire, nu am în dotare un pistol și nici nu intenționez să-mi cumpăr.

Tocmai am scris aseară despre Neamul Juravlimilor, acea specie de funcționari publici, asemănători oamenilor, care s-au puiat, s-au înmulțit și s-au propășit prin instituțiile noastre, în funcții mai mult sau mai puțin călduțe. Textul a pornit de la intenția unui Juravle, directoraș al unui serviciu al Consiliului Județean Suceava care, în marea-i obediență, s-a gândit să-i toarne o statuie de gheață Elenei Udrea.

Scriam în urmă cu doar câteva ore, că instituțiile publice ale țării sunt pline de juravli și juravle, care nu mai știu ce să facă pentru a intra în grațiile șefilor. Spală trotuarele cu detergent, plantează panseluțe și trandafiri în mijlocul iernii, încropesc festivaluri ad-hoc și alte asemenea minunății pe care mintea cu greu le poate imagina. Mulțumirea și impresionarea celui/celor care le-au dat un oscior de ros reprezintă singurele lor scopuri în viață. Scopul unui juravle nu este de a-i servi pe cetățeni, ci de a-și perpetua neamul.

Priviți în jurul vostru și o să descoperiți aproape în fiecare zi câte un juravle în preajmă. Sictirit și superior atunci când se află în exercițiul funcțiunii, nepăsător la problemele celor care ajung la el, ”se rezolvă, reveniți mâine”, și Doamne feri să te întorci a doua zi cu traista goală, prinși dintr-o dată de o febrilitate surprinzătoare când un șef, ”de la centru”, își anunță vizita. Juravlimea românească e o specie autohtonă extrem de răspândită. Face parte din neamul mai larg al șobolănimii și guzgănimii, dar, spre deosebire de ascendenții lor (pentru că juravlimea nu se trage nici din maimuță, și nici de