„Dr. Parnassus“ va fi definit, pentru posteritate, nu ca o peliculă de Terry Gilliam, ci ca una a lui Heath Ledger, pentru că a captat ultima interpretare a actorului. Filmul e supraglomerat şi slab structurat, pendulând între realitatea sordidă şi o lume aiuritoare, isteric de fantezistă, deseori uluitoare, uneori obositoare.
Niciun scenariu-catastrofă nu te pregăteşte, ca regizor, pentru teribila situaţie în care starul producţiei
tale moare în timpul filmărilor. I s-a întâmplat lui Terry Gilliam, unul dintre cei mai ghinionişti regizori din istorie, deja obişnuit să pună răul înainte (a se vedea musai „Lost in La Mancha", documentarul despre proiectul său de suflet, avortat după o serie incredibilă de ghinioane).
Dacă tragedia supradozei accidentale a lui Heath Ledger nu s-ar fi întâmplat, această nouă variaţiune pe tema legendei lui Faust ar fi fost doar o altă intrare în CV-ul recent, destul de obosit, al autorului.
Memento mori!
Există o atmosferă baroc-sufocantă de care nu se pot scutura nici măcare filmele cele mai bune ale lui Terry Gilliam, iar simţul său vizual şi puterea de invenţie julesverniană înăbuşesc frecvent povestea. „Dr. Parnassus" e, şi el, supraaglomerat şi slab structurat, pendulând între realitatea sordidă (o Londră ploioasă, neovictoriană) şi o lume aiuritoare, isteric de fantezistă, deseori uluitoare, uneori obositoare. Însă această peliculă va fi definită, pentru posteritate, nu ca una de Terry Gilliam, ci ca una a lui Heath Ledger, pentru că a captat ultima interpretare a actorului. Din cauza morţii lui Ledger „Dr. Parnassus" face parte din acea tristă categorie a filmelor susţinute de moartea unui interpret principal.
Niciunul n-a fost o capodoperă, unele sunt mărturii ale inventivităţii cineaştilor în circumstanţe îngrozitoare, altele nu văd nici măcar lumina ecranelor. Dar fiecare are un grad de fasci
