Ţara lui cum vrea şefu n-are graniţă comună cu ţara lui cum ar prefera clientul. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.
Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul aproape întuneric. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu, să fie lumina scăzută, de cafenea. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu nu e acum aici!. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: Cum vrea şefu. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta.
Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui cum vrea şefu n-are graniţă comună cu ţara lui cum ar prefera clientul. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.
La noi, şefu e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pe