După funcționarii publici, alți sindicaliști fac coadă la ușa Guvernului (mai exact a Ministerului Educației) – profesorii. Și ei cer clemență la disponibilizări și, se putea altfel, majorări salariale. Asta pentru că acești sindicaliști sunt, la rândul lor, nemulțumiți de negocierile cu Ministerul.

Vă întrebați poate de ce am subliniat cuvântul ”negocierile”. Pentru că pe mine m-a învățat viața că atunci când porți o negociere, când ceri ceva, trebuie să și oferi ceva în schimb. Ce oferă profesorii, care este ”produsul” lor pe care îl ”pun pe tarabă” în schimbul satisfacerii pretențiilor lor? Ei bine, ”produsul” lor este educația pe care o dau elevilor și studenților.

Cum arată acest ”produs” la ora actuală? Dezastruos. Și spun asta asumându-mi responsabilitatea afirmației. Am ocazia să testez pe viu cunoștințele generale ale studenților din anul I, de la ”jurnalistică”. Dintr-o serie de mai bine de 200 de studenți, erau vreo trei care auziseră de Gabriel Garcia Marquez. Unul și citise două cărți de-ale lui. Siberia se află în Europa, iar România a făcut parte din URSS. Despre ce s-a întâmplat în 89 în România aveau idee vreo mână de oameni, iar despre Piața Universității auziseră, vag, doi. Când am făcut imprudența să întreb dacă e cineva care știe ce s-a întâmplat în Europa în 1968, atât în Cehoslovacia, cât și în Franța, pe deasupra capetelor lor se auzeau, blând, bătăile din aripi ale îngerilor. Tăcerea a fost spulberată de degetele care chinuiau tastatura unui laptop, în căutarea unui răspuns rapid pe ”google”. Din nefericire, rețeaua wireless a facultății nu funcționa în acea zi.

Inutil să mai spun că majoritatea celor din sală absolviseră BAC-ul cu medii peste 9.

Astfel arată, la ora actuală, produsul pe care îl pun pe masa negocierilor profesorii români. În numele căruia solicită protecție socială și majorarea salariilor. Dar pe noi