Un soi de ipocrizie insondabilă contaminează capacitatea românilor de a se raporta la spaţiul public. Sursa: EVZ

Explicaţii sunt destule, plecând de la o istorie nefericită care a purtat corabia numită România prin tot felul de experimente sociale şi politice nefaste şi ajungând la tentaţia continuă de a vedea doar bârna din ochiul altuia, nu şi paiul care obturează propria vedere.

Simptomele le-am tot văzut în cele două decenii care s-au aşezat peste evenimentele din 1989. Nu e vorba aici nici de Ion Iliescu, nici de Vadim Tudor, nici de Gigi Becali şi nici de Traian Băsescu. Numele acestea sunt doar încarnările nesfârşite ale modului nociv în care ne imaginăm România.

Pentru că, în ultimă instanţă, ei sunt doar imaginea noastră la scară redusă. Minciuna relaxată, ineficienţa crasă, ignoranţa rădăcinoasă nu s-au născut nici pe holurile Palatului Parlamentului, nici pe aleile de la Cotroceni, nici în sediile de consilii judeţene sau locale populate cu baroni găunoşi şi curteni linguşitori.

Sutele de politicieni români pe care reforma statului îi ameninţă cu extincţia nu sunt decât negativul unei fotografii pe care ne-o facem la fiecare interval electoral. Dispariţia lor nu înseamnă, în definitiv, nimic. Vor rămâne aceiaşi, doar că mai puţini. Noi rămânem la fel.

Se spune că democraţia nu înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate, ci că poporul are dreptul să se înşele. De douăzeci de ani, românii se lamentează pe marginea incapacităţii clasei politice de a duce societatea mai departe. Aşa s-a ajuns la situaţia pardoxală în care corpul politic a început să-şi urască propria odraslă. Traian Băsescu s-a folosit magistral de ura viscerală pe care românii o au faţă de administratorii spaţiului public.

România nu este însă o formulă sănătoasă aplicată prost de matematica guvernanţilor. Români