O recentă emisiune economică de la televiziune încerca să găsească raţiunea pentru care, în plină criză şi austeritate, continuă să funcţioneze salarii (şi pensii) nesimţite. Era invitată o doamnă care bătuse toate recordurile precedente de încasări salariale (avea, ca director al unei instituţii financiare a statului, o remuneraţie de 17 000 de euro pe lună, încasările sale totale dintr-un an ajungând la jumătate de milion de euro!) şi care încerca să argumenteze prin responsabilităţile deosebite ce decurgeau din administrarea celor câteva miliarde ale Fondului. Un participant la discuţie, provenit din mediul privat, a dorit să pună punctul pe Y: nu doamna e vinovată că a avut (între timp fusese schimbată) leafă mare, bravo ei că şi-a negociat bine job-ul; vinovaţi sunt cei care i-au dat-o, care au considerat justificate pretenţiile sale.

Într-adevăr, lucrurile cam pe aici se învârtesc: aş fi mai precaut decât dl Boc când aş vorbi despre salariile şi pensiile „nesimţite”. În fond, beneficiarii acestora n-au pus pistolul la tâmpla autorităţilor zicând: nu ne daţi cât vrem noi, vă zburăm creierii! Nu: nesimţite sunt creierele celor care au gândit procedeele prin care au făcut posibile aceste sfidări ale bunului simţ şi al realităţii. Cei care au creat – cu intenţie – premisele ca unii dintre salariaţii sau pensionarii de lux să poată primi sumele exorbitante pe care le încasează. Împotriva acestora ar trebui să se îndrepte, în primul rând, acţiunea guvernamentală. Să depisteze cazurile de încălcare a unor atribuţii şi a unor norme, abuzul de reglementare părtinitoare.

Desigur, celebrul Geică nu şi-a fixat el pensia. El doar şi-a mărit leafa şi s-a autoangajat ca şi consilier propriu, şi-a dat toate sporurile posibile pentru ca pe baza acestor cumuluri să poată ieşi la pensie cu câteva sute de milioane pe lună.

Mai este, însă, un amănunt care trebu