Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piaţa Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanţ de cafenele bucureştene cu nume intelectual. M-am aşezat la o masă, am comandat şi apoi, pentru că se însera şi lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puţin după aceea, chelneriţa a intrat în cameră şi a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlaţi clienţi, am rugat-o să o lase aşa cum era, pentru că aş vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că aşa vrea şefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur şi văzând feţele celorlaţi (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aş putea să o las un pic mai mare, pentru că şefu’ nu e acum aici!“. Deşi soluţia părea mulţumitoare, nu mi-am putut reţine o întrebare: „dar credeţi că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea şefu’ de acasă sau cum vor clienţii din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă şi-a revenit în câteva secunde şi mi-a răspuns pe un ton mai scăzut şi resemnat: „Cum vrea şefu’“. Era clar că, înainte de mine, şi ea pierduse lupta.

Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că şefu’ ei nu vrea banii mei, aşa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opţiuni. Ţara lui „cum vrea şefu’“ n-are graniţă comună cu ţara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puţin nu pentru şefii predestinaţi.

La noi, şefu’ e raţiunea de a exista a multor firme, instituţii sau partide. Din postura de clienţi, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simţim asta în fiecare zi. Interacţionăm cu organizaţii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru şefu’. Punct.

Şefu’ există peste tot în lume, d