Nicolae Manolescu a pus punctul de i: pana sa fie canonizat, Mihai Eminescu trebuie sa fie publicat, explicat, citit. Inteles, dar daca nici criticii nu s-au pus de acord asupra unui fir rosu al trairii poetului - dupa mine e imposibil, pentru ca un artist nu are exprimari liniare, fiind prizonierul perceptiei influentate de un peisaj social in continua transformare - , atunci sa nu avem pretentii.
Nu asupra oportunitatii canonizarii poetului national vreau sa insist eu aici, insa. Dar doresc sa aduc argumente macar de amorul artei, spre stiinta Bisericii Ortodoxe Romane.
Intr-o interventie in emisiunea lui Adrian Ursu, parintele PR, Constantin Stoica, a demonstrat ca autonomia credintei institutionalizate a avut mult de suferit traind in concubinaj cu statul.
Normal ca in absenta regulilor, tentezi haosul, dar atata functionarime cata se plimba pe coridoarele Patriarhiei mai rar. Totul e sa interpretezi cu mintea limpede, sa vrei sa argumentezi, sa iei matricea binelui si s-o faci sa lucreze in folosul omului. Daca vrei.
Imi face insa impresia ca BOR nu vrea. Parintele Stoica a sugerat ca exista niste impedimente pentru a declansa procedura de canonizare. Candidatul trebuie sa-si fi marturisit public credinta, ar mai fi de contabilizat evlavia populara, si oricum, toata afacerea ar dura zeci de ani.
Si de ce sa ne mai stresam cu un ins tulburat profund de erotism, cand BOR a reusit sa canonizeze 100 de suflete in acesti ani, care sunt colea, la indemana ignorantilor, si n-au cunoscut femeia decat sub forma de concept?
Si Stefan cel Mare si Sfant a cunoscut-o, au indraznit niste voci si au fost aduse scurt la tacere: Da, dar Papa de la Roma l-a numit "atletul lui Hristos". Ca turcii ne-nconjor. Da, dar "degraba varsatoriu de sange", a indraznit Mircea Diaconu. Da, dar zeci de biserici, a replicat
