La un moment dat, pe la sfârşitul anului trecut, aveam nevoie să ştiu cum devine treaba cu taxele datorate pentru difuzarea de muzici într-un spaţiu public. Răspunsul, venit de la un om căruia problema îi era destul de familiară, a părut o glumă. „Hai să-ţi dau un exemplu extrem, îmi zice. Dacă îţi deschizi o cârciumă, în care cânţi tu, iar piesele sunt compoziţii proprii, eşti scutit de taxe doar dacă nu ai clienţi. Dacă ai o masă ocupată, eşti bun de plată. Evident, în cazul unui proces ai câştiga, dar până atunci se va găsi o organizaţie care se ocupă cu colectarea drepturilor de autor care să-ţi ceară nişte bani”.

Cam bizar, nu? Aşa am zis şi eu. Dar nu este prima dată când absurdul este statuat prin lege în România. Şi, ca multe alte legi, aveam de-a face cu una suficient de interpretabilă încât cineva să scoată profit de pe urma ei. Iar acest cineva nu se pupă mai deloc cu aceia care muncesc pentru a crea, indiferent dacă vorbim despre muzică, film, dans sau altceva, la ei ajung doar nişte firimituri. CREDIDAM, UCMR-ADA, UPFR şi încă alte câteva asociaţii asemenea, dar mai mici, colectează cu un talent nebun nişte zeci de milioane de euro pe an, în numele artiştilor. Ce ajunge la aceştia din urmă? Păi, să-i lăsăm pe ei să spună:

Anul trecut am avut 20 de piese în heavy-rotation, din care 8 number one-uri la radiourile mari. Cu toate acestea sumele încasate de la UCMR-ADA au fost foarte mici… asta în situația în care ADA a colectat peste 25 de milioane de euro în 2008 iar la autorii care aduc banii în organizație s-au dus câteva zeci de mii de euro. Unde se duc sumele exorbitante declarate de această organizație dacă noi compozitorii de succes primim atât de puțin?

Radu Bolfea – Play&Win -co-autor pentru Inna, Morris, Andra, Play&Win, 3SE, Zero, Activ

Întotdeauna am optat pentru modernizarea sistemurilor de playlist și repartizări pentr