Știu, unii țin jurnale pentru a-și reaminti momentele mai plăcute ale vieții lor. Primul sărut, prima declarație de dragoste, prima irosire printre cearceafurile îmbălsămate, apoi a doua, a treia. Prima ceartă. Prima despărțire. A doua, a treia. Pentru a-și reaminti pe unde au călătorit, cu cine s-au întânit și au povestit. Marii oameni politici (nu, nu cei din ziua de azi) și-au transformat jurnalele în mărturii ale vremurilor lor. Unele jurnale s-au transformat în cărți de istorie, altele în filme (vezi cazul Bridget Jones).

Ei bine (se putea altfel?), de aproape jumătate de an țin și eu un jurnal. De nimic din cele de mai sus nu e vorba. Nu, acest jurnal este destinat unui moment mult mai important din viața mea: cum am obținut un loc de parcare de la Primărie. Mai exact experiența mea de viață cu neamul juravlienilor, al funcționarilor publici, despre care am scris zilele trecute.

Așadar, să purcedem. A fost odată ziua de grație 26 august 2009, când mi-am făcut curaj să apelez la serviciile funcționarilor publici dintr-o primărie celebră în țară, cea care a dat actualul premier al României, Emil Boc… Actul I. Sunt calm şi relaxat. Nu, nu mă enervează funcţionarii de la Primărie

(În care este vorba de funcționarele de la ghișee și inevitabilul act lipsă)

Nu, nu sunt supărat. Nu sunt nervos. Sunt calm, relaxat şi superior. Şi deţin o cantitate nelimitată de timp liber pe care am descoperit cât e de frumos să mi-l petrec pe holurile Registraturii Primăriei Cluj-Napoca.

Stare de fapt. Miercuri, 26 august. Moţilor nr.5-7. Registratura Primăriei Cluj-Napoca. Prima tentativă de a depune o cerere pentru un loc de parcare pe strada Donath 170. Apăs un buton şi primesc un bileţel care mă direcţionează către ghişeele 14 şi 15. Pe bileţel scrie, negru pe alb, că nu e nimeni în faţa mea. Dar nu are sens să mă supăr pe un program, pe un soft, când