Mumia lui Lenin e formula chimică a unui mit marxist, acela că tezele întemeietoare trebuie să dăinuie. Prin urmare, Ion Iliescu e un secretar de partid autoexilat în formol. E conservat perfect, neatins de trecerea anilor şi vorbeşte la fel de frumos ca în 1978. În anul acela eu mergeam la gimnaziu şi prindeam din zbor, fără să vreau, între două şuturi la poartă, melodia pe care am auzit-o azi. Ea ieşea prin televizor, pe geamul cancelariei, direct din gura lui Ceauşescu şi se revărsa spre curtea şcolii. Discursul lui Ion Iliescu de la Consiliul Naţional al PSD m-a făcut să mă simt iarăşi tânăr, poate şi fiindcă am prins din el doar pasajele care ar fi ţinut şi în 1978.

Într-un fel, Ion Iliescu mi-e simpatic. Şi spun asta după ce, din februarie ‘90, la adăpostul unui tip de nebunie numit Caţavencu, am spus despre el lucruri cumplite. L-am făcut criminal, bolşevic, kaghebist, responsabil de morţii din ‘89, de confiscarea revoluţiei. Dincolo de glume şi de ironii, l-am înfăţişat ca pe întâiul rău al naţiei, i-am umplut mâinile de sânge şi i-am pus la socoteală, însutit, toate cele făcute şi nefăcute.

Ion Iliescu e, aşadar, cel mai constant dintre personajele acestei epoci, omul cu o contribuţie esenţială la succesul presei de dreapta. Fără această figură tutelară a răului neocomunist, acea “anumită parte a presei” n-ar fi avut indicat sensul în care să-şi verse energia, ura, inteligenţa sau umorul.

Ion Iliescu e un personaj imuabil, caracterul lui nu evoluează. Rămâne egal cu sine, niciodată nu te dezamăgeşte. Buni, proşti, parametrii lui nu oscilează.

Monologul lui de azi care l-a făcut praf pe Geoană ne spune că Ion Iliescu s-a instalat confortabil în propriul mausoleu. Tătucul vioi s-a arătat în geam, şi-a rotit nepieritoarea limbă de lemn şi l-a desemnat, cu viclenia şi nuanţele tovărăşeşti intacte, pe Adrian Năstase favorit. A demonstrat