În martie 2006, în răspăr cu opinia generală, împărtăşită deopotrivă de politicieni şi de unii dintre reprezentanţii societăţii civile, Marius Oprea, actualul preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCR, azi IICCMER), pleda răspicat pentru necesitatea condamnării comunismului: „Foarte multă lume se întreabă dacă mai este necesară acum, la 16 ani de la revoluţie, condamnarea comunismului. Eu spun că da şi mă bazez pe faptul că o decizie atît de profund morală, menită să restaureze practic societatea românească, este oricînd necesară“. Declaraţia lui Marius Oprea venea la aproape un an şi jumătate de cînd Traian Băsescu şi Theodor Stolojan respinseseră invitaţia primarului Ciuhandu de a face o alianţă cu PNŢCD, pe motiv că „anticomunismul visceral face mai mult rău decît bine“. Era epoca în care societatea civilă cerea acţiuni reparatorii din partea instituţiilor statului român, cu privire la crimele şi abuzurile săvîrşite în perioada comunistă, şi reclama restricţionarea sistematică a accesului la arhive.

Era epoca în care preşedintele statului declara public că el personal a dus-o bine în comunism şi pretindea „dovada“ caracterului criminal al vechiului regim. Şi tot atunci, în martie 2006, izbucnea scandalul alegerii preşedintelui CNSAS în persoana lui Corneliu Turianu, despre care Constantin Ticu Dumitrescu spunea că „este un om cu misiune“, promovat la preşedinţia Consiliului CNSAS de liderul PD, Emil Boc, şi de preşedintele Traian Băsescu. Întrebat cum comentează acest episod, şeful statului răspundea sec că „este o problemă de care sînt mult prea departe, şi ca distanţă, şi ca interes“. Şi tot atunci ziarele, încă neînregimentate, dezbăteau intens un subiect fierbinte – secretizarea Legilor Siguranţei Naţionale şi tentativa preşedintelui de a le trimite direct în Comisiile de Specialitate ale Parlamentului, evitînd supun