Am vorbit despre cercetarea romaneasca. Ce trebuie facut, ce e facut prost, ce nu e facut deloc. Dar in ultima instanta asta e problema usoara. E usoara pentru ca a fost deja rezolvata in multe alte tari; e usoara pentru ca functioneaza relativ natural atunci cind solutia e transplantata intr-o alta cultura; si e usoara pentru ca in ea sint implicate persoane extrem de mobile intelectual, cum alte domenii nu-si pot permite. Intr-un cuvint asta e problema usoara.
Intrebarea cu adevarat dificila este ce facem cu educatia romaneasca? Mai precis cu educatia elementara – ce facem cu cei doisprezece ani de ‘dupa acasa’. Ce facem cu acest sistem care preia milioane de copiii – plini de visuri, de idei si de curiozitate – si ii disturge complet in doar citiva ani! Si aici nu vorbim doar de sistemul de educatie de la noi, ci de multe alte tari – precum Statele Unite, sau tari din vestul Europei, toate cu o elocventa traditie si cu un puternic prezent in cercetare – care au un sistem de educatie elementara nesafisfacator dupa orice criteriu.
In ultima instanta, intreg sistemul de educatie e epitomul ratarii! E un monument al impotentei organizatorice, al insolentei administrative si al al incompetei profesionale! Care va sa zica avem acesti mici ingerasi de 6-7 ani, plini de curiozitate, de disponibilitate si de energie pe care ii inregimentam intr-un sistem care urmeaza sa le ofere contactul cu ‘Cunoasterea’! Avem asadar niste creiere fascinante in inocenta lor – capabile sa urmareasca ore intrege mersul unui gindacel prin iarba, sa demonteze ore intregi rotitele unei masinute, sa priveasca ore intregi clipirile unei stele de pe cer.
Iar in doar 12 de ani de scoala reusim sa ii transformam in semiadulti, semicretini, semifunctionali!
Procesul e uluitor de urmarit! Micul ingeras care inflorea de fericire cind reusea sa recunoasca cifrele de pe telecoma
