Căci m-am întrerupt: Ei, atunci mă mînii ceva teribil, scot scurt asul din mînecă – furia noastră bubuindă – şi le zic: Care speranţă? Păi, cu speranţa aia ne-a frecat Marx ridichea o bucată bună, ne-a păcălit de neputincioşi ce eram noi, de cinici preoţii şi cinovnicii lui, şi de iresponsabil ce era el. Ne-a îndopat capetele cu vise imposibile şi după aia ni le-a tăiat. Aplicat greşit, ziceţi? („Daa!“, spun ei în cor). Marx ăsta al vostru zicea nu doar că puternicii trebuiesc daţi jos cu buf, ştreang şi zdrong, cu ocazia victoriei revoluţiei socialiste (genocid de clasă); mai erau şi alţii care trebuiau eliminaţi, pentru că erau prea înapoiaţi ca să poată fi prelucraţi eficient pe calea progresului social, de pildă sîrbii şi scoţieni (genocid etnic). Asta zicea el; Lenin, Stalin, Mao şi ăştia mai sateliţi – Gheorghiu-Dej, Ho Şi Min, Mengistu... – l-au aplicat literal. („Ei“, face unul, „au fost şi excese. Nu sînt peste tot? Uite ce-a făcut Bush!“). Poate, zic, aveţi dreptate, au fost excese (iar Bush şi ai lui ar fi rimat cu ceilalţi în Kremlinul anilor ’30). Marx nu a dat o normă de cadavre pe unitatea de timp. Poate Stalin îl credea puţin timid sau doar imprecis, aşa că a înfometat pînă la moarte, canibalism y compris, şapte milioane de ucraineni în 1933. Douăzeci de milioane în gulaguri? Patruzeci? Şi cîte alte sute de milioane pierdute pe celelalte rîuri sulfurice ale comunismului? Miliardele de copaci tăiaţi de prizonieri în Siberia, deoarece creşteau, ca dinţii şobolanilor, prea repede? Ce contează numerele? Şi zecile de ani în închisorile numite aşa, metaforic sau nu? Nimeni nu are voie sau ştiinţă să numere la Est de Auschwitz. Şi sărăcia ca numitor comun? Şi lipsa de sens a cîmpiei ruse? Şi colapsul economic al sistemului hoţ, care îi aplicase litera şi spiritul lui Marx unei jumătăţi de planetă şi care a dispărut de parcă n-ar fi fost? Şi de