Nu o să pomenesc niciun nume de societate.Nu e o reclamă la o firmă, ci la un om. L-am admirat mereu, poate pentru că îmi plac visătorii. Sunt aproape sigur că numele lui nu vă e familiar. Îl cheamă Mircea Barna; cei mai în vârstă e posibil să-şi amintească faptul că a jucat mulţi ani în echipa naţională de baschet. Omul şi-a deschis o firmă de echipament sportiv în ţară, deşi locuia în străinătate şi o ducea bine, sperând că românii vor fi mândri să poarte o marcă naţională pe tricouri. În magazinele sale era calitate comparabilă cu Nike sau Puma, la preţuri incomparabil mai mici. Noi nu suntem însă obişnuiţi să încurajăm produsele româneşti, chiar dacă preşedintele Băsescu mai circulă cu Loganul. Aşa că tricourile sale n-au produs un boom.

Apoi a fost mândria lui să ofere echipament unor echipe naţionale, iar sigla sa a ajuns la Campionate Mondiale şi Europene. Nici asta n-a mers prea bine: a prins toate contractele în care dădea gratis şi a pierdut multe dintre cele în care cerea bani. A luat-o de la capăt inclusiv atunci când un şef de federaţie a rupt contractul cu el, după ce se terminase perioada de doi ani în care oferea echipamentul pe gratis. Comenzile fuseseră onorate la timp, dar urmau plăţile, iar managerul a preferat să comande tricouri mai scumpe, din străinătate, care veneau la pachet cu comisioane grase.

Mai de curând, şi-a petrecut Crăciunul la volan, ca şoferii de TIR, venind din Germania în ţară, pentru că un şef de club din Liga I de fotbal i-a spus că “s-ar putea” să semnze contractul. Evident, nu s-a semnat nimic. Şeful de club nu l-a sunat nici măcar să-i ureze “Sărbători fericite”.

Ştiu că e o contradicţie: oamenii de afaceri nu pot fi visători, dacă vor ca businessul lor să prospere. Barna demonstrează însă contrariul. A luat bani din alte afaceri ca să-şi alimenteze visele legate de sportul românesc, cu o încăpăţânare gr