Ceger am îndurat la mine-n cameră zilele astea! Bloc construit în 1988. Ferestrele se-nchid îndoielnic. Pe la începutul anilor nouăzeci, am mai pus un rînd de ferestre, duble. Nici alea nu se-nchid: s-au curbat, torsionat după vreun an. „Era lemnul ud, ce să-i faci“. Păi, chiar aşa, ce să-i faci? D-apoi după douăzeci de ani, „îmbătrîneşte el şi omul, se mai strică, dar lemnul“... Ce bine le zice tîmplarul, specialistul. M-a liniştit. Aşa e. Geaba pun şi o pătură colac între ele, acolo unde le-ar sta bine merelor. Geaba burduşesc cu purfix. Tot trece. Şi aşa, cu trei rînduri de ferestre, e mai rău ca-n cort. Barem acolo, vîrît bine-n sac şi cu toate fermoarele trase, nu suflă vîntul. La mine suflă. Gerul, vîntul, habar n-am ce, dar ceva suflă şi e frig. Biroul meu e lîngă geam. În spatele scaunului – ţevile calde. Sub geam – caloriferul. Nu face faţă. E frig. Prost am fost că n-am pus termopane. Mi-era groază de revoluţie în cameră, de mizerie – nici banii nu prisoseau. Dar la alţii de ce se-nchid ferestrele alea vechi? De ce la francezi, cu double vitrage al lor, e bine şi cu cercevele din lemn, nu trebuie neapărat mizeriile astea de plastic albe? Ia mai dă-i încolo şi pe francezi, la ăştia merg şi robineţii vechi, cu obertein şi garnitură; la noi, nu, e musai să le schimbi pe toate, orice robinet care nu-i pe bilă picură. Şi dacă nu picură e frig. Amarnic. Parcă-i mai rău ca-n iarna lui ’85, cînd stăteam în garsonieră la Tîrgovişte. G100, bloc cu o sută de garsoniere. Doamne, ce frig am făcut atunci! Tînăr, tînăr, dar tot mi-era frig. Cu toate puloverele de lînă netoarsă tricotate de soacră-mea – bou am fost că nu le-am păstrat –, cu tot coniacul înghiţit, cu tot reşoul bricolat şi acoperit cu o cărămidă refractară, să mai ţină căldura şi după ce se lua curentul. Şi se lua. Mamă, cum se mai lua! La orice oră, fără somaţie. La şcoală, ţineam copiii cu mănuşi