Înliniştea cuibului său de la Vălenii de Munte, Harry Tavitian s-a retras, de cîteva săptămîni, să se bucure de huzur, lîngă soba cu lemne şi graţioasa pisică Bedros, zîmbind uneori, pe sub barba cea deasă, unor duhuri îndepărtate. Iese din casă doar ca să mai dea prin nămeţi cu lopata sau pentru scurte plimbări cu soţia sa, Manuela. Dar beatitudinea acestui sacru huzur ascunde-un secret: o lucrare. Nu o creaţiune la pian, ci o carte, cu titlul de lucru Zavera. A renunţat şi la un concert pentru asta, căci opul secret se adună de prea multă vreme şi mai trebuie aranjat. În fapt, de vreo jumătate de veac lucrează la el, apar mereu date noi şi nu se mai termină. E cartea propriei sale vieţi, aşa cum s-a reflectat ea în felurite oglinzi ale vremii, cu bune şi rele: mii de cioburi, mai mari sau mai mărunte, şi care, puse în ordine, recompun o imagine, să-i spunem cubistă, a proiectului său ontologic – cu inevitabile exagerări, deformări şi bruiaje, care-i şi restituie farmecul: nu-i o carte convenţională, cu memorii şi mărturii glorioase, cu elogii mai mult sau mai puţin aranjate şi cronici „de bine“. În fapt, aş spune că astea îl preocupă cel mai puţin: toată crema sînt acele articole, mărturii şi sentinţe care marchează scandalul trecerii sale. Sînt aproape convins că-şi vor găsi loc acolo şi două cronici recente din Observator cultural. Două articole de un contrast izbitor, care-au venit unul după altul, cu două perspective complet diferite asupra concertului său de Crăciun de la Ateneu: primul „de bine“, semnat de Roxana Nicolaescu – Învăţăturile lui Harry Tavitian despre iubire, iar celălalt, devastator, semnatde Alexandru Şipa – Harry Tavitian sau „ridicolul la Ateneul Român“! Harry Tavitian le-a tratat cu aceeaşi atenţie, a făcut trimiteri la ele pe blogul său, comentînd cu blîndeţe derapajele celui din urmă: „Alexandru Şipa scria despre muzica me