„Cine luptă poate fi învins, însă numai cine luptă poate fi învingător", cam aşa sunau nişte vorbe de deasupra capetelor unor puşti de liceu. Era un motto, care probabil azi nu mai există, ca urmare a unei inspiraţii poate mai... prolifice dar care culmea, după ceva ani, parcă are în sfârşit, un înţeles pe care să şi vrem să-l acceptăm.

Într-un liceu din România, trona aşa, în spatele clasei, sus pe perete, un motto cică plin de adevăr, care ar fi trebuit să ne impulsioneze în „lupta cu noi înşine şi cu alţii". Bineînţeles, nu prea a avut cine ştie ce fani printre adolescenţi, mai ales că direcţiunea dăduse un termen limită pentru ca ceva inteligent să stea pe albul varului, iar cum graba strică treaba... Iar în plus, şeful de clan, adică al clasei, a cam cedat poftei altui şef de clan, dirigintele, şi-a dat acceptul fără acordul majorităţii. Cum era de aşteptat, acest lucru a dus la multe... repercusiuni pentru bossul nostru, de-a lungul zilelor fără şir în care, cu voia sau fără voia ta, citeai ceva ce nu prea avea noimă, sau să o spun pe ce-a dreaptă, ceva ce... nu prea vroiam să acceptăm, ceva despre care ştiam că spune un mare adevăr dar pentru care, din varii motive, nu aveam sentimente de prietenie. Povestea asta poate continua, că ar mai fi multe de spus, interesante sau nu, însă altul este motivul pentru care am adus-o în discuţie, pardon, am aşezat-o pe hârtie. Probabil mulţi dintre noi am fost întrebaţi, mici copii fiind, ce am vrea să ne facem când vom fi mari... O întrebare stupidă spun eu dar aşa se practică. Unii au spus medici, alţii fotbalişti, manechine, gimnaste, musafir, etc. Majoritatea însă au sărit, peste ani, de la o extremă la alta. De la popă s-a făcut militar, ori de la musafir acum administrează un hotel. Dacă din scutece am şti pentru ce suntem făcuţi şi la ce excelăm... chiar că ar umbla şi câinii cu colacii în coadă. Doar că nu es