Cu mulţi ani în urmă, era o vreme când nu era o calamitate un viscol puternic şi nămeţii de zăpadă făceau străzile să arate ca nişte culoare de labirint alb, făcute de fiecare gospodar, în dreptul curţii sale. Strada era curăţată de zăpadă de plugul uriaş, montat în faţa unui camion militar.
Plugul împingea zăpada până la marginea străzii, iar locatarii curţilor făceau găuri uriaşe în mormanul de zăpadă, străpungând culoar de trecere la carosabil. Zăpada continua să cadă şi viscolul o ghemuia prin locurile adăpostite astfel încât, a doua zi, plugul avea iar de lucru, spre bucuria copiilor care-i ieşeau în cale. Strada se curăţa pentru un timp, apoi iar se nămeţea. Dimineaţa, pe la ora 9:00, după ce trecea plugul, un claxon anunţa locatarii rămaşi acasă să lase treburile şi să vină la gura labirintului. Pe strada plină de zăpada proaspăt depusă, abia reuşea să străbată camionul învelit cu prelată, plin cu pâini aburinde, pe care le împărţeau militari încotoşmănaţi de nu li se vedeau decât ochii şi palmele roşii de fierbinţeala pâinilor de la fabrica Gaghel. Banii pe preţioasele fierbinţi îi luau grăbiţi doi angajaţi gagheleni şi-i aruncau într-o ladă în camion, apoi porneau cu greu încercând să străbată toată strada. Fiecare gospodar înşfăca una, două sau mai multe pâini, după mărimea familiei, sau pentru vecinii care nu erau acasă şi intrau degrabă, dispărând pe culoarul labirintului său, până în casă, trecând prin curtea plină de omăt, şi ea străbătută de culoare care duceau la coteţul câinelui, la cişmea, la curtea de păsări, la magazia de lemne, la latrină.
Culoare albe cu reflexii albăstrii ca ale apei de pârâu, cu straturi suprapuse de cristale ce se înghesuiau unul peste altul şi se topeau rapid, lăsând o mică găurică de gheaţă, dacă suflai abur fierbinte din gură. Culoare prin care noi copiii ne ascundeam, inventând noi feluri de j
