Un bucureştean de la începutul secolului al XXI-lea se trezeşte, în dimineaţa unei zile de decembrie, într-un oraş străbătut de trăsuri şi populat de oameni costumaţi ca în la belle époque. În preambulul cărţii sale din 2005, În intimitatea secolului 19, Ioana Pârvulescu mărturisea că ar fi vrut să dezvolte o asemenea ipoteză ficţională într-un roman, ademenindu-şi cititorii să pună între paranteze prezentul lor lipsit de stil şi de culoare pentru a se bucura de o incursiune cvasiarheologică într-un veac al entuziasmului, al generozităţii, al încrederii în viitor: veacul în care s-a construit România modernă, veacul utopiilor de tot felul, animat de mitul ştiinţei şi de mitul progresului; totodată, veacul lui Jules Verne şi al lui H.G. Wells. M-am temut întru cîtva că o astfel de (altminteri, foarte incitantă) naraţiune – a cărei miză iniţiatică şi identitară atîrnă în balanţă la fel de greu ca miza estetică – ar putea fi atinsă de un uşor tezism sau că, în ciuda abilităţilor narative şi eleganţei scriiturii (calităţi indiscutabile ale autoarei), cercetătoarea şi profesoara de literatură i-ar putea pune unele piedici prozatoarei. Viaţa începe vineri mi-a spulberat însă temerile acestea. În (meta)romanul Ioanei Pârvulescu livrescul se integrează firesc, artificiul nu e niciodată ostentativ şi întregii armături „istorice“ (sau „documentaristice“) a naraţiunii i se suprapune, organic, un univers ficţional autonom şi atît de verosimil încît – parafrazînd o afirmaţie bine-cunoscută – face concurenţă realităţii istorice înseşi. Altfel zis, Viaţa începe vineri nu e un artefact livresc, ci o creaţie veritabilă. Poate ne-am fi aşteptat ca, în bună tradiţie postmodernistă, romanul Ioanei Pârvulescu să reconstituie la modul ironic epoca din preajma anului 1900, să uzeze de o strategie a trompe l’oeil-ului, a personajelor şi a decorurilor de carton pe care un deus