Dupa o tinerete zbuciumata, Nicolae Mavrogheni (? - 1790) si-a spus ca a venit vremea cuminteniei. Va fi chiar un inger al dreptatii pentru cei napastuiti de stapâni ori de soarta.
Cu sufletul plin de ura fata de grecii cei bogati si asupritori din Fanar, impotriva carora faptuise acte de piraterie prea blânde in raport cu ticalosia lor, ceru si obtinu, cu ajutorul amiralului flotei otomane, tronul Tarii Românesti. Stia ca de acolo izvorasc bogatiile si aroganta acelor asupritori.
Ajuns la Bucuresti, a fost inspaimântat de situatia nevoiasilor, jefuiti atât de bogatasi, cât si de tâlhari. Vai de fanarioti! Vai de tâlhari! Celor dintâi le-a confiscat averile pe motiv ca nu erau mostenite de cinci generatii. Pe boieri ii umilea dinaintea taranilor chiar si când dreptatea era de partea lor, iar in privinta tâlharilor a cerut ispravnicilor sa-i prezinte capul hotului prins, ajungându-i la ureche vorbe de o ciudata conlucrare intre acestia si hoti.
Orice fuga de sub escorta sau din beci a vreunui hot era pedepsita prin tragerea in teapa a paznicilor! Mai mult, daca era jefuit cineva si hotul scapa neprins, slujbasul care cerceta cazul era biciuit ori, in caz de grava neglijenta, tras in teapa.
Dupa câteva luni de strasnica domnie, Mavrogheni a interzis prin pitac ca oamenii sa mai incuie portile si usile, in caz de jaf pierderea urmând sa fie suportata de el, iar slujbasul agiei sa fie tras in teapa. Noaptea, imbracat in haine de calugar, Voda umbla prin oras pâna la primul cântat de cocos, incercând usile sa vada daca sunt inchise si pe cine prindea ca nu-i respectase ordinul punea sa fie batut la talpi…
Jaful la drumul mare, tâlharirea, hotia, impilarea celui slab, puterea celui avut ajunsesera atât de demonizate, incât pâna si pronuntarea lor era urmata de o inchinare iute si de "Doamne iarta-ma!" Relele naravuri disparusera din Tara
