Se împlineşte mâine un an de când „Adevărul de Seară“ a apărut la Craiova şi Târgu-Jiu. Răsfoisem, cu mai bine de o lună înainte, ediţia de Cluj (ieşiseră de sub tipar şi cele de Bucureşti, Iaşi şi Timişoara), în camera de hostel din oraşul ardelean, primul popas spre sărbătorile norvegiene.
De la mirarea zilelor de început: „Nu găsesc ziarul vostru în cutie. Dacă aş fi paranoică, aş crede că mă evitaţi!“, Nico a trecut repede la: „Holdingul ăsta e ca un cantonament care nu se mai termină!“. Şi alţi prieteni s-au obişnuit să primească doar e-mailuri sporadice de la mine, iar la puţinele chefuri la care am mers m-au întâmpinat cu alinturi din categoria „mogulul fugărit de timp“.
În redacţie, provocările au fost zilnice: noi ediţii la Vâlcea, Slatina, Severin, site-uri, coordonare, editare, deadline-uri în tipografie, reporterul întors de pe teren cu fotografia în exclusivitate a suspectului, obţinută după ore de negocieri de la un sătean căruia i-a promis că-l ajută să culeagă porumbul. A fost un an în care am simţit adesea că sunt plătit ca să nu scriu, iar faptul că tableta asta apare îmi aminteşte sfatul pe care un suedez i-l dădea lui Nichita: „Pentru a obţine Premiul Nobel trebuie doar să trăieşti destul“. Că o pot citi sute de mii de oameni din peste 50 de oraşe spune ceva despre forţa „Adevărului de Seară“. Şi chiar dacă în şedinţele de la Bucureşti ni s-a atras atenţia: „Capitalismul nu se construieşte cu băieţii buni!“, privindu-mi colegii, sunt gata să zic: Ba da, se construieşte şi cu ei. Ca să nu mai vorbim de fete...
