„Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?” „Cărţi.” „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!” (Dialog la coadă, 1988)

Trăim vremuri acre, de ură şi impostură. Vremuri cu nimic schimbate în bine faţă de anul 2007, când Gabriel Liiceanu a publicat una dintre cărţile sale memorabile: „Despre ură" (Editura Humanitas). O radiografie erudită a unui sentiment capabil să distrugă omenirea. Liiceanu lansează o expresie inspirată: „bomba cu ură". Şi găseşte rădăcinile istorice ale acestei infirmităţi umane.

„De şase decenii, în România se urăşte variat şi continuu. În România comunistă se ura din două direcţii: de sus în jos şi de jos în sus. Se ura din principiu. De sus în jos: era evident că guvernanţii unei ţări, care socoteau că populaţia este inaptă de libertate şi care o guvernau numai cu ajutorul minciunii şi terorii, o dispreţuiau şi o urau. Tot din principiu se ura şi de jos în sus, de vreme ce guvernanţii fuseseră impuşi cu forţa, iar alegerile se dovedeau o mascaradă. Apoi, când lucrul acesta a fost dat uitării şi când regimul comunist s-a instalat «pentru totdeauna», ura a început să se hrănească din umilirea cotidiană".

Şi concluzionează filosoful: „Patruzeci şi cinci de ani trăiţi în frustrare, mizerie şi frică transformaseră România într-un tărâm al urii", fapt care explică, măcar parţial, căderea lui Ceauşescu.

„Bomba cu ură" a explodat violent în decembrie 1989. Ea nu conţinea trotil, ci un ghiveci de acţiuni care determinase acumulări uriaşe de ură. Printre ingredientele acelui ghiveci se număra şi unul care conţinea cuvântul „ura", numai că în alt sens. La marile adunări populare, convocate în pieţe, pe bulevarde sau pe stadioane, zeci de mii de oameni erau puşi să strige până răguşeau: „Uraaaaaaaaaa! Uraaaaaaaaaa!". Ţinuţi în soare sau în frig, flămânzi şi cu mâinile încleştate pe lozinci şi pe tablourile Tovarăşului şi ale Tovarăşei, participan