Mi s-au cerut cîteva rînduri despre Hagi. E greu. Ar trebui să scriu cîteva pagini.
Pentru mine, Gică Hagi e în primul rînd liderul acelei generaţii alături de care am crescut, ne-am bucurat, am ieşit pe străzi sau, după un blestemat meci cu Suedia, am plîns.
Ca ziarist, Hagi este borna de început a drumului meu în presă. Cu transferul lui la Barcelona, în vara lui 1994, am debutat în "Sportul Românesc". Printr-o întîmplare, fericită, iată!, eram în Spania la vremea respectivă şi cred că am trimis pe fax sute de pagini, într-un entuziasm specific vîrstei, căci internetul era o raritate, iar informaţiile veneau greu în ţară.
Am colaborat de atunci de multe ori. La Barcelona, la Galatasaray, la echipa naţională. Am văzut pe viu ultimul său meci la un Mondial, la un European, în Champions League (îmi amintesc şi titlul: "E gala ta, Hagi"), am fost apoi la Gala sa cea adevărată, de pe vechiul "23 August", apoi la Budapesta, cînd a debutat ca selecţioner, apoi la Bucureşti, în alt meci blestemat, cu Slovenia, de la care ni se trag atîtea.
În ultimul timp, l-am avut invitat de cîteva ori la "Fotbal European". Inclusiv la Barcelona, înainte de "Clasico". Şi îmi vine acum în minte un episod dintr-o astfel de emisiune. La un moment dat, în timpul discuţiei, Gică a vrut să adauge ceva în timp ce eu vorbeam. "Îmi cer scuze că te întrerup", a spus.
Am rămas, pentru cîteva secunde, interzis. Cum adică, Gică Hagi îmi cere mie scuze?! Apoi, în pauza publicitară, i-am zis: "Gică, tu poţi să mă întrerupi de cîte ori vrei! La cîte ai făcut tu pentru ţara asta, deci şi pentru mine, cu atîta lucru pot să mă revanşez şi eu".
Mi s-au cerut cîteva rînduri despre Hagi. E greu. Ar trebui să scriu cîteva pagini.
Pentru mine, Gică Hagi e în primul rînd liderul acelei generaţii alături de care am crescut, ne-am bucurat,
