Pentru Salinger am avut, de la primul rând citit, o simpatie hard, aproape contondenta, solidificata apoi prin lecturi si relecturi periodice. Îmi place totul la acest scriitor zgârcit, care a reusit sa se opreasca atunci când a simtit ca nu mai are nimic important de spus.
Ma încânta, desigur, faptul ca suntem nascuti în aceeasi zi, pe 1 ianuarie, si ca ma regasesc adeseori, asemeni lui, în singuratatea Capricornului – o singuratate pe care el a stiut sa o apere chiar cu forta pumnului, asa dupa cum vedem într-o faimoasa fotografie în care îi alunga pe ziaristii indiscreti. Titlul cartii mele de debut, De veghe în oglinda, s-a vrut, explicit, o formula de reverenta fata de stilul imbatabil al cartilor sale. Ma identificam (autoiluzionându-ma) cu toate ratacirile nevrotic-ironice ale adolescentului care nu-si gaseste locul în lumea egoista, indiferenta, stearpa a maturilor.
În toamna lui 2008, i-am propus lui H.-R. Patapievici sa gazduiasca în „Idei în dialog“ un grupaj de texte despre marele exilat din New Hampshire. „Dosarul” a aparut abia un an mai târziu, desi l-as fi vrut un omagiu prilejuit de cei nouazeci de ani pe care urma sa-i împlineasca la începutul lui 2009. Asa cum a fost publicata, seria de articole propune o imagine rotunda a scriitorului. Data fiind calitatea criticilor pe care-i rugasem sa scrie, textele alcatuiesc un corpus ce raspunde oricaror pretentii. Initial, planul articolelor fusese diferit: intentionam sa ofer o dare de seama a receptarii în România a cartilor sale, invitându-i pe traducatori sa-si descrie propria experienta, intima, cu scrisul lui Salinger. N-a facut-o decât Marcel Cornis-Pop, traducatorul povestirilor salingeriene, printr-o invocare emotionanta a contextului literar-politic în care a aparut cartea. Americanistul de clasa care este Cornis-Pop nu s-a rezumat, fireste, la refacerea atmosferei intele
