O tot aud pe asta: am năvălit cu hoardele pe reţelele sociale, mânaţi de singurătate, autism şi egomanie. Majoritatea celor care o spun, stau pe margine şi se uită la cobaii tehnologici cu neînţelegere. Psihologi, de regulă, dar şi oameni obişnuiţi, te privesc dubitativ. Uneori şi noi, facetuiţii, suntem cuprinşi de derută analizându-ne propriile obiceiuri.

Foto: Jesse Thomas

Suntem generaţia singurătăţii ultime, se afirmă de către toţi cei de mai sus, pe tonuri joase, cu ochii fixaţi în gol. Generaţia pierdută în fluxul interconectării, ne căinăm singuri, când iau pauză ceilalţi şi nu ne vede nimeni. Cei care ştiu totul în secunda în care se întâmplă, dau click şi RT, apoi se întorc pe partea cealaltă.

Sunt relaţii artificiale, continuă personajele de pe partea cealaltă a internetului, atrăgându-ne atenţia, ne-autentice, de bravadă, modificate genetic, construite la lumina laptopului, reci, lipsite de suflet, de emoţia apropierii, de căldura lui a fi, băgate în priză, susţinute de baterii reciclabile. Şi sinonimele continuă – depinde de vocabularul celui cu care stai la masă şi ţâţâie dezaprobator când tu tocmai scrii pe telefon, „doamne, vreau acasă să îmi fac quizzuri pe facebook”.

Eu am, însă, o altă teorie. Folosim Twitterul şi Facebookul pentru că există. Aşa cum folosim emailul, messengerul şi telefonul mobil. Aşa cum am construit limbajul. Pentru a vorbi unii cu alţii, dacă tot trăim împreună pe această planetă.

Probabil că din singurătate. Sau de ocupare a timpului. Aşa cum le facem pe toate, până la urmă.

Auto-re-difuzare

Apoi, dacă trecem la motive nişate, mai e şi gustul răzbunării târzii, când rupem legătura cu telespectorimea din satul audiovizual. Şi creăm, pe baza butonului ignore, o suprafaţă refractară pe care susţinem o altă realitate. Societatea în reţea a playlistului individual. Unii o cunosc şi sub