Sa nu spui niciodata „niciodata”. Traiam cu iluzia ca nu m-ar deranja sa fie retiparit indiferent ce rând semnat de mine în cei 60 de ani (împliniti saptamâna trecuta) de gazetarie.
Or, iata-ma nevoita sa retractez, dupa vreo douazeci si cinci de ani, o parte dintre reprosurile pe care le-am adresat, tot în România literara, fiicei unui important scriitor american. John Cheever murise în 1982 si aproape imediat dupa aceea, Susan Cheever a publicat un volum de memorii, Acasa dupa ce se întuneca.
Traduse între timp si la noi, volumele Bullet Park, Falconer, Totul pare un paradis, au pus la îndemâna cititorilor români proza eleganta a lui John Cheever, „unul dintre cei vreo zece Cehovi ai Americii”, cum îi placea sa se defineasca, ironizând un cliseu al critici. Cronicar din interior al suburbiilor afluente, relaxate, avea permanent atitudinea unui patrician care se simte confortabil în lumea lui, dar percepe cu extrema acuitate, dincolo de fapte de viata aparent banale, profunzimi si dimensiuni zguduitoare.
Susan tinuse însa sa demonstreze ca distinctia scriitorului-gentleman era o impostura, ca omul John Cheever a fost un detracat fatarnic, care se lasa prada tuturor viciilor, dar poza în campion al valorilor morale. „Mi-a displacut, în primul rând – am scris atunci –, tonalitatea generala a cartii, aerul ei condescendent, atitudine oricând antipatica, dar cu totul inacceptabila atunci când superioritatea pe toate planurile apartine în mod cert celui privit de sus. Straduinta Susanei Cheever de a reduce pâna la dimensiuni neimpozante statura tatalui ei, insistenta cu care dezgroapa slabiciuni împotriva carora John Cheever a luptat cu îndârjire, neîngaduindu-le sa deterioreze propria lui existenta si existenta celor din jur si nici sa ajunga de domeniul public, sunt insuportabile. {i, mai ales, m-a consternat platitudinea, lipsa
